NOAPTEA

Noapte mă pierd, învăluit în  visarea,
trupului tău de  pasăre măiastră,
ce mi-a răpit bucuriea și fericirea,
și trăiesc doar cu amintirea ta castă.

Fiecare sărut pe buzele mele crăpate de dor,
m-au făcut să prețuiesc atingere ta divină,
vibrând ca florile păpădiei plecate-n zbor,
 în căutarea iubirii,, a staminelor de  lumină.

Noaptea simt foșnetul frunzelor călcate de noi,
când înebuniți de pasiune ne făceam din ele covor,
și ne pierdeam unul în altul pe  frunze-n zăvoi,

 punând lacăt rușinii cu șoapte tandre de amor.

Noaptea mi-e cel mai tare sete de dragostea ta,
mă-mbrac năuc și plec la  izvorul din crâng,
unde, uneori, îți potoleai setea, tu și o veveriță, 

și mă pierd în amintirile nostre... și plâng.

Încetul cu-ncetul, amintirea ta se risipește ca fumul,
noaptea, mă pierd în mine, în copilul din mine,
care rătăcit în iubire, și-a pierdut drumul,
mă trezesc cu speranța iubirii divine.

Ziua, nu te urăsc, nu vreau să mă răzbun,
nu povestesc nimănui, ce intre noi a fost,
nu voi uita că D-zeu m-a  creat să fiu bun,
răzbunarea pe fosta iubită, e armă de prost.

                         De Dan G
                    03 Aprilie 2016