duminică, 8 iulie 2018

RESTANȚELE VIEȚII

Când gheara dorului cumplit,
Mi-aprinde cu jăratec corpul,
Mă-ntreb năuc, ce am greșit,
De îți ascunzi cu grijă chipul?

De ce acum restanțele din vieață,
Revin în timpul meu să le plătesc,
De ce-mi sunt ochii orbi pe față,
Când nu mai pot sa te privesc ?

Cred că am fost iubiții în altă viață,
Când unul din noi, tare a greșit,
Sau poate prea mult ne-am iubit,
Într-o corabie, veche, naufragiată.

Dacă mi-ai fost iubită și ți-am fost iubit,
De ce doar, astăzi, eu sunt cel pedepsit,
şi am restanțe iubirii de plătit,
Cu sufletul îndurerat și oropsit?

Ai scotit că ești prea bună pentru mine,
Şi te-ai jucat de-a baba-oarba,
Râzând, crezând că totul ți se cuvine,
Şi mai făcut că sângele să-mi fiarbă.

Restanța vieții o voi plăti din plin,
Cu lacrimi mute și prin chin,
Nu te urăsc, nu am în inima venin,
Şi-n fața ta mereu am să mă înclin.

Poate cândva în următoare viață,
Când razele lunii te vor scalda pe față,
Un gând răzleț îți va aminti de mine,
Şi cine știe ce în minte îți vine?

Şi ai să mă iubeşti frumos cu artă,
Iubire îmi vei dărui în fiecare șoaptă,
Nu voi lăsa, nimic să ne mai despartă,
Te voi iubii, femeie înțeleaptă.

By Dan G
08.07.2018